Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă și admirație chiar și de orășeni.
Animal deosebit de puternic, aparținând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulți biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălțime la greabăn de până spre 1,5 m și o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură și până la 50 de ani în captivitate. Este un animal plantigrad, iar ghiarele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa și degetele.
Denumirea științifică a cunoscut numeroase variații. Cea în uz la ora actuală este Ursus arctos arctos, Linne, 1785.
Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul și puful. Deși culoarea de bază este cea brun-cafenie, variațiile sunt dosebit de mari, de la urși roșcați la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya.
Dentiția este tipică de omnivor, cu canini puternici și molari rotunjiți.
Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât și în Rusia, unde există cea mai mare populație (120.000[necesită citare]). În afara României, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia și Slovacia, cât și în Franța sau Spania (în Munții Pirinei). Aici numărul de urși bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu